Scurt istoric cu privire la drepturile omului
În istoria omenirii drepturile omului au reprezentat o preocupare permanentă, pornind de la declarațiile transmise prin viu grai și cele înscrise pe tablă de lut, pană la stabilirea unor drepturi și obligații inserate în declarații și convenții, respectiv crearea unor mecanisme jurisdicționale de protecție a acestora.
Cilindrul lui Cyrus este considerat unul din cele mai vechi documente, respectiv o „primă mărturie scrisă a recunoaşterii legale a unui drept fundamental al omului”[1], în care sunt mențiuni despre drepturile omului din perioada de după cucerirea Babilonului, 539 î.Hr.. Sub forma unui cilindru din lut, inscripționat cu scriere cuneiformă, aparținând regelui persan Cyrus cel Mare, pe acesta au fost înscrise informații cu privire la guvernarea locuitorilor, rânduielile imperiului și unele drepturi ale supușilor, respectiv „a acordat evreilor libertatea cultului şi posibilitatea acestora de a se întoarce în ţara lor pentru a-l practica”[2].
Magna Charta Libertatum sau Marea Carta a Libertăților, semnată în Anglia, în 1215, constituie un alt element important în istoria drepturilor omului prin acordarea unor drepturi cetățenilor, care astăzi fac parte din drepturile fundamentale ale omului, fiind „un prim text „constituţional” care garantează drepturi şi libertăţi”[3].
Amintim de asemenea, Cartha Kurukan Fuga sau Carta Manden, document care se afla din 2009 pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității[4]. Aceasta este una dintre cele mai vechi constituții, care a fost proclamată la începutul secolului XIII la Kurukan Fuga, teritoriu situat deasupra bazinului superior al râului Niger și conține un preambul din șapte capitole care susțin printre altele și inviolabilitatea ființei umane, educația, abolirea sclaviei, pacea socială. Cuvintele cartei și o serie de ritualuri au fost și sunt transmise și astăzi oral, din generație în generație, în Mali.
Conceptul de „drepturi ale omului”, însă, „s-a născut în perioada de pregătire a revoluților burgheze din Europa (…) s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a evului mediu”[5] odată cu revoluțiile burheze afirmâdu-se și în practica socială. Menționam astfel, Declarația drepturilor omului si cetățeanului adoptată de Adunarea Națională a Franței la data de 26.08.1789 care a lărgit sfera drepturilor omului, fiind sursă de inspirație pentru texte similare din Europa și America Latină, aceasta constituind și baza democrației moderne în Franța, respectiv Declarația drepturilor omului parte integrantă din Constituția Statelor Unite ale Americii din 1791, prin care s-au garantat o serie de drepturi, precum libertatea de exprimare, libertatea religiei, etc.
Urmare însă a celui de-al doilea război mondial și a atrocităților comise, recunoașterea drepturilor omului, precum și protecția acestora au devenit o preocupare universală, sens în care la 26.06.1945 a fost semnata la San Francisco Carta Organizației Națiunilor Unite. În preambulul acesteia se afirmă „credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici”[6]. Conform art. 3 este încurajată promovarea și respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă și religie. Odată cu intrarea în vigoare a Cartei ONU, la nivel internațional „Protecția drepturilor omului apare ca fiind esențială pentru cooperarea economico socială internațională, statele fiind obligate să coopereze pentru respectul universal și efectiv al drepturilor omului“[7].
La 10.12.1948 a fost adoptată de către Adunarea Generală a ONU la Paris Declarația universală a drepturilor omului. Deși nu este o declarație obligatorie, având valoare de recomandare, aceasta a devenit un document de referință, prin care sunt promovate o serie de drepturi umane, civile, economice și sociale, așa cum se menționează în preambulul acesteia, fiind proclamată „ca ideal comun către care trebuie să tindă popoarele şi toate naţiunile pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii, (…) să asigure, (…) recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă atât în cadrul statelor membre înseşi cât şi în teritoriile aflate sub jurisdicţia lor”[8].
Ulterior adoptării Cartei ONU și a Declarației, au fost adoptate și instituite la nivel internațional și alte instrumente și mecanisme în vederea consacrării și protecției drepturilor omului. Alături de cele adoptate la nivel internațional au fost elaborate și la nivel regional mai multe documente privind drepturile omului, respectiv în America de Nord, America de Sud, Africa, Europa, Asia, statele arabe. De asemenea, toate constituţiile moderne ale statelor au înscrise în cuprinsul acestora drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.
[1] Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului: un sistem în evoluţie, Editura I.R.D.O., Bucureşti, 2007, p.10.
[2] Idem.
[3] Irina Moroianu Zlătescu, op. cit., p. 14.
[4] https://ich.unesco.org/en/RL/manden-charter-proclaimed-in-kurukan-fuga.
[5] Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ediția a III a, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 1.
[6] Carta Naţiunilor Unite, https://legislatie.just.ro, preambul.
[7]Laura Cristiana Spătaru-Negură, Protecția internațională a drepturilor omului, Note de curs, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 36.
[8] Declarația universală a drepturilor omului, https://irdo.ro, preambul.
Lasă un răspuns